Anca Grădinariu, redactor în echipa de documentare a Grupului DIGI, ne vorbește despre parcursul său profesional și academic, munca în cadrul unei televiziuni de nișă, proiecte de suflet și întâmplări și persoane memorabile de la filmări. Descoperă toate acestea, dar și sfaturi pentru cei aflați la început de carieră, în interviul cu Anca!
- Hai să ajutăm cititorii să te cunoască mai bine! Ne poți spune câteva cuvinte despre tine și parcursul tău academic/ profesional?
Am absolvit, cândva, demult, secția de scenaristică și filmologie a UNATC (pe atunci ATF). Am avut norocul să am profesori extraordinari – printre care George Littera, Florian Potra, Mircea Drăgan sau Ileana Berlogea, acum toți dispăruți. Dar și colegi la alte secții care sunt acum „pe val” („pe noul val”, mai precis) cum ar fi regizorii Cristian Mungiu, Călin Netzer, Hanno Hoffer sau operatorii Oleg Mutu și Nora Agapi. Era o atmosferă extraordinară atunci, de pionerat, însă când terminai facultatea aveai foarte puține opțiuni – exista doar o televiziune privată, iar cinematografia românască era, la acea vreme, ca și inexistentă. Ani de-a rândul, am lucrat în televiziune și am făcut divertisment, reality show-uri, jocuri, concursuri, dar am scris și două seriale. Marea mea pasiune rămâne filmul – așa că am continuat să scriu despre cinema ca jurnalist și critic – și să fac selecția pentru diferite festivaluri, cel mai notabil fiind TIFF. Documentarul este o preocupare mai recentă. Acum colaborez și la emisiunea 2.0 de la Digi24 – nu mi-aș fi imaginat niciodată că voi ajunge să scriu despre tehnologie, dar nu-mi place să rămân prizonieră într-un singur domeniu; ador să explorez terenuri noi pentru că sunt o curioasă și un information junkie prin formație, așa că am zis „De ce nu?”.
- Lumea documentarelor este una de-a dreptul fascinantă! Ce te-a determinat să te alături unei echipe specializate în realizarea documentarelor și, mai ales, echipei Digi Docs?
Acum aproape 8 ani trecusem printr-o perioadă mai lungă de freelancing și criza din media începuse să-și facă efectul. Joburile dispăreau de pe-o zi pe alta. Eu am avut mereu noroc: n-a trebuit niciodată să alerg prea tare după un loc de muncă, așa că nu mă agitam: așteptam să se întâmple ceva. Apoi, am primit o serie de telefoane care m-au adus la Digi World, unde se căuta un scenarist pentru documentarele TV. Evident, am zis „da”. La început, nu mergeam la filmări, eram doar cu „scriitura” - și cum la școală nu învățasem ce înseamnă un scenariu de documentar, am cercetat singură. Este o muncă laborioasă și uneori frustrantă să ordonezi zeci de interviuri, să le culegi, să te gândești cum să le ilustrezi (pentru că, în televiziune, lucrăm cu imaginea), să încerci să le dai o structură, să le faci captivante, să concepi narațiunea etc. Prima mea sarcina a fost să scriu scenariul unui documentar despre laserul de la Măgurele și să dau o formă zecilor de ore de interviuri științifice, să încerc să le încoporez într-o poveste accesibilă și vizuală. Până la urmă, materialul final a avut mai puțin de o jumătate de oră. Pare scurt, însă am oferit și informație de specialitate, dar și personaje relevante. E vital să știi să tai și să sintetizezi, trăim într-o epocă în care războaie mondiale sunt concentrate într-un material de un sfert de ceas. Mi-am făcut antrenamentul pentru Călușarii din Bârla, un documentar de lungmetraj regizat de colega mea, Adriana Apostol, care a reușit performanțe incredibile pentru un produs TV: prezența în competiția oficială a festivalului Astra de la Sibiu, premiul pentru cel mai bun documentar de televiziune la Docuart și premiul publicului la Cronograf.
- Un redactor este întotdeauna în căutarea poveștilor care sunt menite să fie făcute publice. Ție ce îți place cel mai mult la acest job și care sunt subiectele preferate despre care te documentezi/ scrii?
În momentul de față suntem o echipă mică, un trio, practic. Toată lumea face mai mult decât ceea ce e cuprins în job description. Suntem implicate în toate etapele. Mie a început să-mi placă și munca de pe teren și cea de la montaj, așa că filmez, fac planul de editare, scriu scenariul, fac și producția și documentarea, evident. Dar cel mai mult îmi place că pot întâlni oameni fabuloși pe care să-i popularizez. Proiectul meu de suflet este seria „Cum să prinzi 100”, unde m-am simțit privilegiată să istorisesc poveștile de viață ale unor personaje incredibile. Mi s-a întâmplat să iau primul și ultimul interviu unor oameni cu istorii de viață extraordinare, inspiraționale. M-am simțit responsabilă să le spun povestea mai departe, pentru că sunt un soi de testamente. Ce m-au învățat acești oameni, chiar dacă nu aveau foarte multă școală, a fost rafinamentul artei povestirii, pentru că ei s-au născut într-o cultură orală. O artă care se pierde acum, în era digitală, mozaicată, fracturată și cu cicluri de atenție foarte scurte. În final, am vrut să redau bucuria trecerii acestor oameni prin lume. Mie îmi plac culorile (mă îmbrac ”fistichiu” din facultate, când Bucureștiul era foarte cenușiu) și nuanțele. Și oamenii interesanți au o energie aparte, un halou luminos. Nu vreau să fac povești triste și pesimiste, e plin ecranul de ele. Când a trebuit să editez un interviu de o oră cu o bătrânică fabuloasă din Colți, care trăiește singură în mijlocul naturii, având ca vecini doar animalele sălbatice, am ales să arăt partea stoică și plină de viață a personajului (trecuse, evident, și prin drame groaznice, pe care le purtase cu demnitate și dârzenie). Am vrut ca lumea s-o admire pentru serenitatea, pentru umorul, veselia și înțelepciunea ei. Am vrut ca orășenii răsfățați s-o invidieze pe această „creatură” excentrică ce spărgea lemne ca să se încălzească, vorbea cu urșii și citea Biblia la lumânare, în comuniune perfectă cu natura. Și cred că am reușit. Cele 6 minute cu Maria Zăican dintr-un documentar de o oră au devenit virale – acum au peste 1.200.000 de vizionări pe Youtube.
- În redactarea unui material, care crezi că este cea mai importantă parte (cercetarea, alegerea cuvintelor, raportul foto-text etc.)?
Povestea pe care vrei s-o spui. Dacă este bună, te va inspira și vei găsi și imagini și cuvinte potrivite. Și orice subiect, oricât de dificil, ascunde o poveste: de pildă, lucrez acum cu colega mea, producătoarea Mihaela Popescu, la un documentar despre celulele stem și editare genetică. Dar care include și curse pe motocicletă și sărituri cu parașuta și, evident, personaje „colorate”. Vrem să facem ceva captivant, nu tern și clișeic.
- Probabil că există mulți studenți în Jurnalism, pasionați de poveștile de viață și care, astfel, și-ar dori să facă parte din echipa unui canal documentar. Ce le poți spune tinerilor care și-ar dori o carieră ca a ta?
Le-aș spune multe, dar, în principal, să aibă răbdare. Nu poți realiza un documentar bun dacă nu petreci timp, mult timp, cu personajele tale, ca să capete încredere în tine și să ți se dezvăluie așa cum sunt, nu cum vor să pară. Noi, în televiziune, ne confruntăm cu rigori de producție, cu deadline-uri stricte și alte limitări, dar nici aici nu poți fi superficial. Și, dacă vor să facă documentare serioase, ar trebui să învețe să își filmeze și să editeze singuri, pentru că viitorul merge în această direcție, nu e al echipelor mari. Când faci cât mai multe de unul singur și nu depinzi de alții, poți să începi cu un buget minimalist. Munca în echipă poate fi minunată, dar viitorul e al „omului orchestră”. Ah, și încă un lucru: să vadă cât mai multe documentare, de toate genurile. Cultura cinematografică e vitală. Și să se uite la prelegerile online ale maeștrilor – documentariștii sunt generoși, mereu gata să-ți împărtășească din secretele lor. Trebuie să fii un excelent cunoscător al tehnicii, un cinefil avid, un psiholog-confident sensibil și un povestitor iscusit. Din nou, all in one.
- Știm că ești și critic de film. Care sunt producțiile tale preferate din toate timpurile și de ce? De asemenea, ai vreun actor preferat?
E greu, dacă nu imposibil să aleg regizori, actori sau filme preferate – cu cât vezi mai multe, cu atât lista devine mai mare, dacă nu chiar interminabilă. Însă de ceva timp îmi plac chiar mai mult serialele – au o complexitate și o maturitate peste media producțiilor de cinema. Și, în ultimii trei ani, n-am văzut nimic mai grozav, mai amuzant, mai suculent și mai vitriolat decât Succesiunea – așa că aștept cu nerăbdare seria a treia.
- Te-ar putea interesa si:
- Din 6 martie, Jurnalul de Științe revine la Digi World
- Digi World sărbătorește Ziua Națională cu trei producții în premieră
- Zona de risc: Anatomia fobiilor - când știința înfruntă frica
